De multă vreme voiam să scriu și despre experiențe culturale, mai ales despre cum ajung unele dintre ele la mine, dar nu s-au așezat lucrurile prea bine în direcția asta. Până acum. 😊
Și poate că-i mai bine, pentru că deschid seria articolelor de felul ăsta cu vernisajul expoziției „La poartă”, semnată de fotograful Ștefan Marinescu, organizat la o săptămână după deschiderea ei și la distanță de alte trei săptămâni până la închiderea ei. Cum e mai potrivit, zic eu.
Am mai fost la alte evenimente de acest fel, am mai primit experiențe din astea în spațiul meu sufletesc, le-am dat voie să se așeze, dar ce-au organizat Ștefan Marinescu și Ștefania Velicoiu a fost cu totul special.
Găzduit în Muzeul Municipal „Octavian Moșescu” din Râmnicu Sărat, în pivnița casei domnești din Complexul Brâncovenesc, vernisajul s-a bucurat de o prezentare a ideii de la care a pornit, completată de scurte gânduri tare frumoase ale gazdelor de la muzeu, pentru ca la final să fie îmbelșugat de vocea Ralucăi Radu alături de Alai-ul ei format din Ștefan Milutinovici, Lorin Mihalache și Alexandru Mișu. O bucurie frumos pusă în scenă de toți cei care au contribuit la ea.
Dincolo de poartă, mamaia și tataia
Așa cum am spus și într-un material video pe care l-am făcut după vernisaj, am simțit că experiența mă transpune într-o altă lume. Tematica ei, „La poartă”, face referire la dor și doruri, la acele porți pe care le deschideam cândva și după care ne așteptau mereu cu bucurie bunici, unchi, mătuși, apropiați care ni se lipiseră de suflet prin simpla lor prezență, prin ceea ce erau, nu prin ceea ce aveau. De cele mai multe ori n-aveau cine știe ce. Dar aveau din plin acel ceva în ochi, aveau din plin înduioșarea de a ne vedea, de a ne cuprinde în brațe, de a ne lăsa să facem la ei ce nu ne era, poate, permis acasă. Mă gândesc la pisici, câini, iepurași. Sau, pentru cine a avut norocul ăsta, să se plimbe printre oițe în toiul iernii. Sau să stea lângă mamaia când mulgea vaca sau pe lângă tataia când deshăma calul.
Era ceva, acolo, în privirea lor, în trăirea lor care ne atrăgea ca un magnet.
Fiecare fotografie, un sertar deschis
Iar expoziția lui Ștefan a avut efectul ăsta în cazul meu. Fiecare fotografie m-a ținut în fața ei până când am deschis sertarul potrivit și m-am conectat cu ceva familiar. Familiar și atât de plăcut.
„Împreună” m-a dus cu gândul la sărbătorile care prilejuiau ieșirile la porțile frumos îngrijite, cu cârjele martore la tot ce trăiau ele și ei acolo la țară, ca să se pună la punct cu ultimele noutăți din sat.
„Puntea” m-a făcut să-mi scot din sertarele cu amintiri nenumăratele sesiuni de uitat prin fotografii vechi în care fie mamaia, fie tataia îmi povesteau și dădeau contextul întreg al acelei imagini. Povești de dragoste, de război, de foame, întorsături care au condus uneori spre alte drumuri în viață sau care au curmat de tot viața la un moment dat. Nu știu dacă azi aș mai pune cap la cap informațiile despre oamenii din fotografii, dar știu câtă magie mi se părea că există în acele răsfoiri de albume vechi.
„Pe data viitoare” mi i-a scos efectiv de după poarta portocalie pe mamaia și pe tataia, atunci când plecam de la ei și îi lăsam în urmă, tot mai mici, cu ulița în spate, ulița aia pe care mergeam toamna la vie, unde culegeam strugurii și pe care ne întorceam cu coșurile încărcate.
„Peste deal” mi-a amintit de pomenirile la care se adunau ei din toate colțurile satului, pentru ca la final să înceapă să depene amintiri. Să spună și de bine, și de rău, cu o acceptare și o blândețe care, la acel moment, pentru noi, cei mai tineri, păreau de neimaginat.
„Dorul” m-a făcut să caut prin cotloanele memoriei ca să-mi dau seama când am deschis eu, cu mâna mea, pentru ultima dată, ușa lor. Oare când să fi fost asta? Nu mai țin minte, dar îi știu pe amândoi cum stăteau fix așa, pe prispa casei, așteptând. Sau cugetând. La ce au de făcut, la ce trebuie făcut cu ajutorul cuiva, la ce poate fi lăsat pe altă zi sau pe altă dată. Pe mai târziu, că nimic nu ardea.
„Seninătate” parcă încununează toate privirile blânde care ne întâmpinau când intram noi, nepoții acelor ulițe, în sat. Că ne știau toți când veneam la mamaia și tataia, eram suficient de gălăgioși ca să se afle repede peste drum și să se ivească de după porți privirile pline de bucurie. Privirile Lor pline de bucurie. Privirile alea care ți se lipesc de suflet ca marca de scrisoare și nu se mai desprind niciodată de acolo.
„Curat” te îmbrățișează cumva și vizual, și olfactiv. E curatul ăla de dinainte de sărbători, în care, Doamne ferește!, să fi făcut vreo boacănă care să-l „strice” cumva. E mirosul ăla plin care îți învăluie simțurile și pe care nu ai cum să-l redai azi. Era ceva aparte în combinația dintre perdelele apretate, casa veche, covoarele țesute de mamaia, obiectele cu propria lor istorie.
„Patina” sau „Duminică” cuprind parcă toate pământurile muncite, toate diminețile când se trezeau cu noaptea în cap, toate ofurile lor nespuse, toate căderile și toate ridicările închise cu împăcarea lui „așa a dat Dumnezeu”.
Cu noi înșine, cu trecutul nostru
E o expoziție care te face să-ți pui notificările pe silențios și să te lași purtat de ea. Acolo unde te duce. Pe fiecare, cel mai probabil, „La poartă” îl va duce în alte zări, la alte doruri, în alte unghere ale sufletului. Dar face bine, te asigur. Deschide conversații. Cu noi înșine, cu trecutul nostru, cu felul în care suntem așteptați sau așteptăm noi la rândul nostru, la poartă.
De ce să mergi la expoziția lui Ștefan? Sau poate chiar la altele care invită la o incursiune în străfunduri sufletești? Pentru că, oricât ai vrea să răsucești cheia și să închizi sertarele din trecut mai tare, că știi că dacă le deschizi e posibil să și doară, ele, chiar și închise, se pot crăpa. De obicei o fac când ți-e lumea mai dragă. Iar când crapă, de obicei inundă. Inundă cu amintiri, cu trăiri, cu doruri care se înghesuie să fie primele ca să nu le încui definitiv acolo și să le uiți cu totul. Or, dacă alegi să le mai deschizi din când în când, de bunăvoie, da, e posibil să și doară. Dar e o durere ghid. De care ai nevoie. Ca să știi de unde vii și încotro te duci.
Unde și până când poți ajunge „La poartă”
Expoziția „La poartă” poate fi vizitată la Muzeul Municipal „Octavian Moșescu” din Râmnicu Sărat până la 30 octombrie 2026. Eu zic că ar trebui replicată și în alte orașe, dar părerea asta e doar la nivel de wishful thinking, că e nevoie de mai multe resurse și forțe angrenate care să contribuie la materializarea ei. E gratis să sper, totuși. 😊
Disclaimer: fotografiind imagini din expoziție, am încercat ca dacă tot nu mă pricep, măcar să nu umbresc ce a captat atât de profesionist Ștefan. Întâlnirea față în față cu imaginile fac diferența, sigur, sigur.
