În ultimii ani au ajuns să-mi stârnească un anumit tip de privire rezoluțiile de final de an, de început de an, început de sezon, 1 ale lunii. Am învățat în timp că dacă rezoluțiile nu sunt în acord cu mine, cu ce vreau de la mine, țin fix cât a ținut dorința – câteva zile, până când pe bune ar trebui să pun mâna să fac ceva, să împart rezoluția în obiective mai mici și în acțiuni concrete de făcut.
Anul ăsta, spre exemplu, nu am transpus niciun obiectiv pe hârtie, ci mi-am setat în linii mari ce mi-ar fi potrivit mie să fac, să ating, să devin. Evident, mult mai multe decât pot duce. Ba chiar au rămas pe listă, parcă cu un soi de reproș, câteva lucruri pe care știu sigur că nu le voi mai implementa pentru că pur și simplu eu nu mai sunt acolo, nu mai rezonez, nu mă mai ocup de lucrurile de care mă ocupam în trecut. Le-am lăsat, dar doar ca să analizez cum se văd și cum se simt la o distanță de timp considerabilă de momentul din care am luat decizia să le dau drumul din agenda mea.
Sigur că știu că am nevoie și îmi doresc să schimb lucruri, să îmbunătățesc abilități la mine, să învăț lucruri noi, să perfecționez altele existente, dar heirupismul de final de an, de început de sezon, de 1 ale lunii de care se entuziasmează atât de mult unii a ajuns, recunosc, să-mi stârnească o privire ciscumspectă. Asta nu înseamnă că nu le consider importante, din contra. Doar că am sesizat la unii oameni din jurul meu că prea trag de unele aspecte, doar ca să le bifeze, în condițiile în care, dacă ar sta puțin cu ei, să se asculte, să se analizeze, și-ar da seama că nu li se mai potrivesc pur și simplu acele bife din agendă.
De fapt, ca să clarific ce anume îmi stârnește un zâmbet, deși mai curând cred că e vorba de o îngrijorare legat de cât de bine e cu sine o persoană care se „închină” pur și simplu la acea listă de obiective, e caracterul axiomatic, de necontestat al acelui lung șir de lucruri de bifat fără a lua în calcul nicio ajustare, nicio deviere pe parcurs.
Știu, poate că pentru unii pare că nu ar putea să existe așa ceva. Ei bine, am avut oameni în jurul meu care sufereau enorm din cauza faptului că lucrurile n-au mers la virgulă în îndeplinirea listei lor fabuloase. Inutil să încerc să le arăt că lucrurile s-au întâmplat așa pentru că e mai potrivit și pentru că pe termen lung ei sunt mai câștigați din felul în care pur și simplu s-au așezat lucrurile. Nu, perfecționismul și încrâncenarea unui „to-do” inamovibil autoimpus le generau mai multă suferință decât realizările în sine. Semnificative, vă asigur.
Am avut și obiective de final de an, și de jumătate și de început, cum, la fel am și excel-uri peste excel-uri și liste peste liste cu ajutorul cărora mă organizez. Care sunt cele de care m-am ținut îndeaproape? Cele care îmi aduceau bucurie și care erau în acord cu mine, eu de la momentul respectiv. Pentru că, așa cum am amintit mai sus, cele mai multe au suferit modificări în timp, așa cum e și firesc.
De mâine mă apuc de cură de slăbire
Când am vrut să fac un heirup ca să slăbesc, singurul efect pe care l-am simțit a fost frustrarea că mănânc constrânsă de un regim sau cu mintea la cântar. Când am lăsat lucrurile mai moale, când m-am ascultat, când am început să combin corect alimentele, să le reduc cât de mult pe cele nocive sau să încerc să mănânc legume înainte de fiecare masă, rezultatele au venit de la sine. În timp, după câteva săptămâni, luni de aplicat câteva principii simple, dar constant, nu a trebuit să-mi mai fac griji în privința cântarului, pentru că nu el e cel ce ar trebui să guverneze treaba asta, ci starea mea de bine.
Pe de altă parte, ce am mai observat atât la mine, cât și la persoane din jurul meu prinse în acest obiectiv, e că, în plin proces de schimbare a cifrelor de pe cântar, ajungi la un nivel de acceptare de care nu te-ai bucurat până în acel moment și îți dai seama că e în regulă, poți să ajustezi obiectivul pentru că ești chiar o prezență frumoasă, agreabilă care oferă mai mult decât o imagine care se încadrează în anumite standarde. Moment în care, cumva, ca prin minune, se modifică și cifrele de pe cântar. În minus. 😊
De la 1 ianuarie învăț câte trei ore pe zi ______
Sigur, dacă ai de unde să rupi alea trei ore și ești suficient de determinat, Doamne ajută!, învață atât cât ți-ai propus. Dar cât de sustenabil e obiectivul ăsta? Cât de mult poți să te ții de el? Am pățit-o, nu ține. Sau nu ține la cei mai mulți dintre noi. Soluția? Pași mici, măcar de luni până vineri, încet, dar sigur. Hai nu trei ore, dar poate jumătate de oră? Poate un sfert de oră în care mai citești ceva nou pe domeniu, în care aplici un principiu de design grafic la o machetă nouă? Sau exersezi ceva din cursul de programare? Sau, în cazul meu, editez un pasaj dintr-un text lung ca să-l fac mai bun.
Un aspect care intervine în acest tip de abordare în pași mici pe termen lung e că experimentăm și implementarea, nu doar imaginea de final, la care avem impresia că ajungem printr-un heirup de-o zi. Și ce se întâmplă în timpul experimentării? Fix ce spuneam și anterior: poate stăm cu noi și ne dăm seama că de fapt obiectivul ăla nu era din sinea noastră, din bucuria noastră interioară, ci doar ca să arătăm ceva cuiva. Sau poate efectiv realizăm că decât să învățăm noi așa ceva e mult mai potrivit să plătim punctual pentru acel serviciu, produs, atunci când avem nevoie de el pentru că pur și simplu nu ne place. Simțim că ne forțăm să învățăm acel ceva, ori când ne forțăm apare frustrarea și, în cel mai scurt timp, renunțarea.
De luni mă apuc de citit
Dar weekend-ul ce are? 😊 M-am trezit de multe ori duminică după amiază, după ce veneam acasă de la întâlniri cu prietenii sau alte activități de relax că nu găsesc nimic captivant la TV, că nu am neapărat chef să caut un film și nici nu rulează ceva extraordinar la cinema, dar că merge bine de tot un capitol din cartea despre cum gândește un astronaut sau cufundarea totală în universul Tatianei Țibuleac care scrie, în opinia mea, absolut magic.
La fel de bine, când locuiam în București, aveam mereu o carte în geantă, pentru situațiile când traversam orașul în metrou sau în autobuz. În Iași nu am drumuri atât de lungi, dar pe tren, avion sau în vacanțe am mereu o carte cu mine. Pentru acest obiectiv aș scrie 100 de articole, dar sigur, sigur voi începe în curând cu unul singur 😊 pentru că îl consider atât de necesar în acest haos social și tehnologic în care suntem! Până la articol, acestui obiectiv i se potrivește foarte bine accesibilitatea ca instrument ajutător. Prezența unei cărți de dimensiuni reduse la purtător pentru timpii de așteptare pe care îi avem cu diverse ocazii mi se pare un bun început de obiectiv.
Din primăvară reciclez tot și duc o viață sustenabilă
Oh, dacă ar fi atât de simplu! În primul rând infrastructura pe care ne-o pun autoritățile la dispoziție parcă te încurajează să nu reciclezi și să arunci totul la grămadă, darămite să mai fii 100% sustenabil. E un ideal, dar până să ajungem la deziderate mărețe, eu am ales să-mi verific dulapurile și primăvara și toamna și să dau mai departe ce nu port. Să pun ambalajele de carton în containerul potrivit, sticla la fel, iar o dată la două-trei luni, joia dimineață, să merg la punctul de colectare din cartier și să duc cartușele de la imprimantă, bateriile, becurile, cablurile și ce deșeuri de felul ăsta se mai adună prin casă și care nu trebuie aruncate întâmplător la gunoi. E puțin, e mult? E mai mult decât deloc. Aaa, am și sacoșe din pânză frumos colorate cam în fiecare poșetă și sunt foarte rare dățile când pun mâna pe o pungă de plastic de la supermarket. Obiectivul ăsta e unul dintre acelea care cred că merită a fi pus pe lista permanentă și indiferent prin ce trecem și cum evoluăm, el cred că necesită a fi păstrat și dezvoltat din ce în ce mai mult și mai bine. Atât cât poate fiecare.
După ce termin cursul X mă apuc să postez pe Social Media
Nu mai bine îți iei o perioadă să testezi? Să-ți dai voie să greșești? Să înveți din tot ce experimentezi? Ideea perfecțiunii m-a ținut mult timp departe de a scoate ceva palpabil în lume, iar asta e cel mai păgubos lucru atât pentru un business, cât și pentru un brand personal. Nu trebuie să aștepți nimic dacă intuitiv știi, în mare, cum se face. Dacă nu, iarăși, e loc să înveți. Dar să proiectezi o activitate, o acțiune pentru când va veni vremea… am aflat din proprie experiență că vremea e acum. Faci, vezi cum e, înveți, aplici, greșești, înveți iar, îmbunătățești, aduci idei în plus, le pui în valoare, te arăți, greșești iar și iar te ridici. Mai bun, mai învățat, mai abil să faci un lucru sau altul. Am dat exemplul cu postările sau clipurile din Social Media pentru că e foarte apropiat de zona în care am fost o bună perioadă de timp, dar poți să înlocuiești cu ce vrei tu. E același mecanism. Aștept ceva ca să altceva. Doar că fix cum faci lucrul respectiv acum te conduce către ceva mai bun, deci e mai simplu să te apuci de el. Sau, din contra, dacă îți dai seama că nu e de tine, ai eliminat subiectul, te-ai eliberat de o grija. Și de o frustrare care vine la pachet cu așteptarea lui „oare cum ar fi (fost) dacă?”.
Nu trebuie ca de mâine să… rupi tot, dar dacă tot vrei ceva, e bine să începi de undeva. E posibil să-ți placă. Caz în care îți vin mai multe idei și chiar mai bune.
La fel de bine e posibil să nu-ți placă, să nu te simți confortabil, să îți dai seama că ți se potrivește altceva, altfel, că poți face mai bine în altă direcție. Pentru că intervin două tipuri de gândire în aceste obiective și promisiuni pe care ni le facem – cea de planificator/strateg și cea de implementator.
Prima e cea în care vezi peisajul complet, pui totul în excel, pui micro-obiective și acțiuni care te conduc spre obiectivul mare. Arată minunat.
Cu a doua avem o problemă de fapt. Sau, mai concret, cu faptul că nu stăm suficient de mult să ne dăm seama cum se simte în corp, cum integrăm o anumită acțiune, activitate, schimbare, nu îi vedem potențialele obstacole și nu luăm în calcul că ne-ar fi de folos niște mecanisme de a depăși acele impedimente. Ar fi minunat să te lași de zahăr, dar cam pe la a treia zi, simți cel mai acut senzația de sevraj – ești sigur că poți să o depășești și că nu te arunci la dulapul cu dulciuri sau la primul supermarket ca să cumperi jumătate de raft? Ce faci în a treia zi? Dar într-o săptămână? Te poți „ierta” pentru un derapaj cu câteva ciocolate pentru ca apoi să revii la planul inițial de a reduce și elimina zahărul din alimentație?
Poate găsești alea trei ore în care să înveți abilitatea aia nouă într-un timp cât mai scurt, dar dacă te poticnești la ceva ce nu înțelegi, ai pe cineva cu care să fi stabilit dinainte că îi poți cere ajutorul ca să nu renunți pe parcurs? Ai curajul să-ți spui că pur și simplu nu-ți place ce înveți?
Să spunem că de luni te apuci de citit și te apuci de teancul ăla care tot te așteaptă, dar o faci pentru că știi că îți va face bine să citești și că te ajută sau doar pentru că vrei tu să fii la modă și să poți afișa ce citești? Îți iei măsuri ca măcar un interval de 15-20 de minute pe zi să nu sune notificările de pe telefon?
La partea cu reciclatul stăm cred că cel mai prost pentru că cei mai mulți nici nu își propun asta. Chiar și așa, dacă la un moment dat ți-ai dat seama că e potrivit și de dorit să lăsăm și în urma noastră ceva, poate nu e rău să începi cu acțiuni mici pe care poți să le faci.
Am mai spus-o și altora, lucrez și eu la asta în mod constant: subevaluăm puterea acțiunilor mici, de care, apropo, ne învață o tonă de cărți din astea cu 5 pași simpli ca să… orice, și supraapreciem un heirup despre care credem că ne-ar putea schimba viața instant.
Experiența m-a învățat să văd evoluția pașilor mici adunați în timp, dar, așa cum am spus, lucrez și eu zilnic la asta, nu m-am vindecat total de dorința și mirajul soluțiilor rapide.
Deși exemplele pe care le-am dat sunt doar câteva cu care m-am confruntat eu de-a lungul timpului, ce aș vrea să subliniez e că înainte să ne apucăm de un obiectiv cred că e mai potrivit și sustenabil să ne luăm puțin timp ca să ne dăm seama cum se simte pentru noi, cum ne ajută, cum ne schimbă, de ce ni l-am dori bifat. Pentru ca, ulterior, să ni-l dorim implementat cât mai cu blândețe, cât mai așezat, astfel încât să ni-l facem amic de potecă lungă și nu sabotor de escaladat un munte fără echipament.
Și revin la ideea mea inițială: nu trebuie ca „de mâine să…”, dar dacă ar fi totuși să începi de undeva, de unde ai putea începe? Care ar fi cel mai mic pas pe care ai putea să-l faci zilnic?
Foto: Unsplash
