Dacă anul trecut nu aveam niciun reper pentru ce înseamnă să faci parte din echipa unui festival, și nu orice festival, ci unul aflat la prima ediție – despre drepturi de autor sau despre formele de exprimare care pleacă de la cuvinte și alăturarea lor sub umbrela drepturilor de autor – anul ăsta, la a doua ediție NOD Festival credeam că știu ce mă așteaptă. Ei bine, nu, nu știam. A fost mult mai mult decât mă așteptam, decât puteam proiecta. „Multul” ăsta a avut în miezul lui ceva extraordinar de benefic: o trăire aparte a unor momente în care, printre taskurile de pe un to-do list care primea update-uri și ajustări mai ceva ca notificările din grupurile de WhatsApp, descopeream sau redescopeream niște oameni frumoși alături de care m-am simțit tare bucuroară să stau. Și să absorb cât mai mult din ce au de împărtășit.
Să te faci că plouă a fost pentru mine una dintre descoperirile de excepție la cea de-a doua ediție NOD Festival. Pe de o parte am întâlnit o autoare caldă, plăcută, parcă numai bună de pus la rană, cu un discurs de-o modestie exemplară. Pe de altă parte, am descoperit un alt sens al acestui „să te faci că plouă”. Nu, nu e acea lipsă de implicare la care ne gândim cu toții, dusă chiar în zona indiferenței totale, ci capătă, în discursul lui Iris Wolff, o lumină pozitivă: atunci când îți propui ceva, să te faci că plouă la reacțiile, remarcile, poate chiar răutățile gratuite ale celor din jur e de fapt un mecanism de apărare, reziliență și un instrument care te ajută să continui. Să te faci că plouă ar fi, în opinia mea, echivalentul lui „stay true to yourself” și mi se pare că din când în când e chiar util să ne uităm la noi înșine ca să apreciem dacă ne-am mai rămas nouă înșine fideli și dacă am chiar reușit să ne facem că plouă atunci când ne-am apucat de ceva, am schimbat o direcție, ne-am făcut curaj să spunem un NU chiar după nenumărate răspunsuri de DA. N-am citit încă romanul lui Iris Wolff, dar după ce-o fac, promit să detaliez aici despre „Să te faci că plouă”, apărut la Editura Lebăda Neagră.
Să-l văd pe Aslak Nore, la 8 dimineața, intrând la Radisson, în pantaloni scurți și tricou, cu căștile în urechi, întorcându-se de la alergat mi-a atras soiul ăla de vinovăție, „of, ăsta nici când e cu treabă, la festival, la promovat cartea lui, nu face pauză de la sport!”. Aaa, toată săptămâna aia au fost 6–7 grade dimineața în Brașov. Așa, ca să știți. Mă rog, el e norvegian, joacă în altă ligă de temperaturi, acu’ ce-o să zic și eu. Mai ales că socotisem că, la mine, trecuseră câteva zile bune de când nu mai ieșisem să-mi împrăștii gândurile pe-un podcast bun.
Și, apropo de podcast bun, la NOD 2026 am avut surpriza plăcută să-l descopăr nu doar ca autor pe Mihai Radu, dar să aflu și despre contribuția lui la dramatizarea romanului său, Repetiție pentru o lume mai bună, realizată împreună cu Ionuț Sociu. Spectacolul încă se poate vedea la TNB, iar eu îl am pe lista de văzut. De la festival încoace, Mihai Radu s-a apucat și de o emisiune, dar și de un podcast nou. Îl știam din online, dar unul dintre romanele lui l-am citit cu câteva zile înainte de NOD în încercarea de a-mi face un update rapid înainte de festival, ca să nu mă duc cu prea multe teme nefăcute la Brașov. Repetiție pentru o lume mai bună, pe lângă faptul că m-a ținut prinsă între paginile poveștii, cu riscul de a nu trimite la timp machetele corecte unei instituții din Brașov (le-am actualizat miercuri, pe drum, într-o parcare de pe Valea Oituzului 😉), m-a lăsat cu niște întrebări la care raspunsurile au nevoie de ceva timp: ce ne datorăm unii altora, cât putem duce din viețile celor apropiați și ce facem când iubirea nu vine la pachet și cu răbdarea necesară. Toate astea, printre momente în care râzi și apoi te întrebi dacă nu cumva ai râs prea repede.
Când copiii de la Nu mă sperie bacul au prezentat momentul pregătit de ei pentru NOD în doar câteva zile, am avut senzația că-mi pune cineva o perfuzie cu admirație și optimism. E de-a dreptul extraordinar ce fac și îmi place enorm că Sofia și Dan Crudu merg prin țară să promoveze proiectul. Dac-ar fi după mine, el s-ar extinde în fiecare colțișor de școală, atât de necesar văd un astfel de demers. În contextul actual și ținând cont de situația educației din România, îmi permit să spun că astfel de proiecte sunt vitale.
Nu-mi place să stau la cozi. Nici în general, nici pentru autografe. Pot să înțeleg de ce stau alții, dar eu nu stau la ele decât în foarte, foarte, dar foarte rare situații, când chiar nu am alternativă. Prin urmare, nu prea am cărți semnate de autori. Și de obicei cer autografe doar dacă un autor mi-a transmis ceva suficient de puternic prin mesajul cărții. Or, când Liviana, Ștefania, Rufi și Ștefan numai nu i-au pus piedică lui Matt Haig înainte să se urce în mașină spre Otopeni, doar ca să-mi semneze mie cărțile, ei bine, asta m-a cam copleșit. A fost efortul ăla comun de-ți rămâne ca pansament pentru zilele mai puțin însorite sau ca ancoră care te trage înapoi atunci când parcă te duci și tu cu toate din jur la vale. Mulțumesc, Oameni Faini! Mulțumesc!
Anul ăsta l-am văzut într-o altă ipostază pe Mimi Brănescu. Anul trecut îl filmam la FILIT într-un interviu cu Liv, în care ne-a promis că vine anul ăsta la NOD (și a venit 😉). La NOD 2026 mi s-a părut altfel, mai pragmatic decât îl percepusem. A vorbit despre bani, despre adaptarea la context atunci când monetizezi scrisul și despre compromisurile pe care ești dispus să le faci ca să poți trăi din el. Mie mi-a prins bine perspectiva asta asupra unui domeniu pe care avem tendința să-l romantizăm sau să-l dramatizăm 😉 mai mult decât e cazul.
Panelul „Book to Screen” la care Ada Lupu practic a zburat de la gara din Brașov la Radisson ca să ajungă la discuția despre cum devin poveștile scenarii de filme a fost unul dintre evenimentele la care cred că totuși n-am mai dat drumul la niște postări cu sponsorii pe Facebook, (dădusem pe Instagram 😉) și am pus totul pe hold ca să-mi pun în goodie bag-ul cu stări de bine discuția asta despre cum o carte ajunge film. Ce alegi din sutele de pagini astfel încât perspectiva să ajungă la public, iar mesajul să fie perceput de acesta? Pe Ada o știam de la clubul de carte al Sînzianei, unde discutasem cartea ei lansată în acest an, Colțul liniștit al pernei. O urmăresc în filme și m-am bucurat tare pentru ea după impactul filmului „Plaha”, iar întâlnirea de la Brașov a completat frumos un portret pe care deja mi-l conturasem despre ea.
Serile de la Aula Transilvania m-au făcut să mai adaug pe lista oamenilor pe care îi admir două nume: Andrei Stupu și Victor Cobuz care, cu o măiestrie ireproșabilă, au reușit să ofere invitaților străini spațiul, dar și contextul de a se arăta cititorilor într-o manieră unică, chiar memorabilă. Iar faptul că la finalul fiecărei seri toți autorii străini au rămas să dea autografe preț chiar și de câteva ore, ei bine, asta mi s-a părut ceva de-a dreptul prețios. Și da, dacă am remarcat ceva comun la autorii veniți din alte țări, acel lucru a fost modestia. Plus asumarea fermă a rolului de ambasadori ai festivalului. Fără nicio excepție. Mă-nclin!
Să nu uit să zic și de Magda și Ștefan! Mai aveau puțin și se dedublau – iar dacă le iese la NOD 2027, eu sunt cea mai fericită – numai ca să acopere cât mai multe evenimente și să avem apoi fotografii profi care, știți voi, ne ajută la comunicare post eveniment. Pare departe NOD 2027? Acuși ne adunăm iar! Mulțumesc, oameni buni!
Mai zic și de Ștefania, colega mea cu care m-am coordonat extraordinar de eficient. Mi-am dat seama că rezonez foarte bine cu ea și că ne aduc împreună valori foarte apropiate. Știu, știu, s-a făcut atât de mult abuz în ultima vreme de acest a rezona, încât, când chiar merită folosit, parcă mă gândesc dacă nu pot să-l înlocuiesc cu altceva. Dar nu, chiar cred că e cel mai potrivit termen pentru relația noastră, construită între cele două NOD-uri, care s-a legat și mai frumos la final de septembrie 2026. Sper eu, pentru mult timp de acum încolo. Aaaa, să mai zic că, după trei zile pline, intense, fără somn, a găsit o soluție creativă pentru o situație neprevăzută la un eveniment, astfel încât lucrurile să iasă nu doar bine, ci de lăudat? E genul ăla de om pe care sigur, sigur e fain să-l ai alături oricând, vă zic eu.
De Adina mă leagă o relație caldă încă din 2021, când am început școala de scris. Cu fiecare proiect sau an care a trecut, nu doar că am descoperit ce om frumos se ascunde în ea, dar câtă determinare are să facă exemplar, ireproșabil lucrurile care țin de ea. Pe lângă asta, mai și caută să afle dacă ai apucat să dormi, să mănânci, să bei o cafea sau pur și simplu te îmbrățișează atunci când realitatea se prăpădește de râs de planif-ul tău ca emoticonii de pe WhatsApp.
Știți cum e când nu trebuie să ai grija unor lucruri care pur și simplu apar de nicăieri, atât doar că ele nici n-au zburat și nici n-au aterizat de nicăieri, ci au fost niște oameni care au avut grijă de ele? De asta s-a ocupat Alexandra cu grupul de voluntari. Un grup care pentru câteva zile a avut ca reper și prioritate NOD. Trebuia dus, adus, preluat cineva? Se găsea o voluntară care, cu mașina personală, rezolva cazul ca și cum asta era în fișa postului. Era nevoie de apă, suc, sacoșe, cărți, afișe – completați voi lista -, era sigur cineva care să se ocupe. Fără multe întrebări, fără niciun fel de „da’ de ce eu?”, cu modestie și cu firescul oamenilor care își doresc să contribuie și să facă lucrurile bine. Și au contribuit. Mulțumesc pentru sprijinul vostru! Mulțumesc!
Și… the one and only, doamnelor și domnilor, Raluca Radu m-a impresionat și m-a răscolit prin cântecele ei, care te poartă prin multe stări sufletești. Prin voce, prin fragilitatea ei și prin emoția cu care se lasă văzută, parcă te cuprinde într-o îmbrățișare, fără să te îmbrățișeze. Bine, ne-am și îmbrățișat la propriu, dar, chiar și dacă nu o făceam, felul ei de a fi se simte ca o îmbrățișare blândă, pe care o păstrezi în tine pentru când ai nevoie de ea.
Da, iar am scris mult. Dar mai zic și de porția de râs pe care am tras-o la duminică 2 noaptea, de fapt deja luni, când Liviana se întorcea de la un closing-after-event panel. Atunci, evident, am și găsit un tagline de culise al acestei a doua ediții de NOD Festival. Nop, nu se poate scrie aici. 😉
O cronică a evenimentelor nici n-aș putea să fac și nici nu vreau asta, au făcut-o deja specialiști în domeniu și las linkurile lor mai jos, că tare frumos au zis de NOD. Bine, a și fost frumos, acu’ n-o s-o dau eu pe modestie că n-am de ce 😉. Dar am vrut tare mult să las aici ce-am luat cu mine la Iași de la NOD-ul 2026 și ce anume și-a făcut loc pentru mine printre comunicări de evenimente, armonizări cu Ștefania, machete revizuite, selecții de fotografii și tot ce s-a văzut online pe NOD sau Reading is Cool în timpul celei de-a doua ediții.
Alina Purcaru, despre NOD 2026.
Rodica Bretin, despre NOD 2026.
Cristina Ștefan, despre NOD 2026.
George Cornilă, despre NOD 2026.
Liviu Szoke, despre NOD 2026.
Și, deși am participat concret și activ la prea puține discuții sau paneluri, la mine NOD s-a văzut ca o poveste foarte bine scrisă de Oamenii Potriviți care au contribuit la ea, în care s-au armonizat lucrurile ca într-un puzzle la care fiecare piesă și-a găsit locul, chiar dacă în culise părea că lucrurile o iau razna în anumite momente, și la care Comunitate, a deprins pentru mine un nou înțeles. Nu doar pentru că Building Communities a fost tema ediției din acest an, dar pentru că sunt ceva ani de când nu m-am mai simțit ca făcând parte dintr-o comunitate. Vie, efervescentă, în construcție.
Ne vedem la NOD 2027!
Foto credit: Magdalena Aldea & Ștefan Marinescu
