Întrucât săptămâna trecută am fost la un prea fain festival din echipa căruia am făcut parte, m-am rupt cumva, pentru câteva zile, de feed-ul obișnuit de Social Media, cu orice vine el de obicei – fie ce urmăresc (din ce în ce mai puțin 🙁 ), fie din alea de fac vâlvă și nu-mi prea doresc să le știu sau să le văd. Și a ajuns într-un final și pe la fereastra mea online verva creată de o actriță cunoscută care ne spune tuturor că nu e treaba noastră ce face fii-sa și cu cine, atât timp cât nu deranjează pe nimeni.
Lucru cu care sunt absolut de acord. Ba, am privit chestiunea din două unghiuri – o dată, al poziționării mamei ca susținând-o pe fiica ei (că dacă n-ar fi făcut așa, am fi avut acum ce să rezolvăm în România, nu? Nu de alta, da chiar le-am terminat pe toate și am fi ajuns fix la asta), dar susținând-o pe bune, că nu cred că o bănuiește cineva că o face doar de ochii lumii, și a doua oară – al plasării la locul lor pe cei care sunt contrariați. Aspecte perfect ok ambele.
Și mi-au venit în minte, plecând de la speța asta, câteva tipologii de oameni pe care nu-i înțeleg, așa că m-am gândit să fac și o scurtă punere în scenă a lor. Că poate i-o fi cuiva de folos sau poate facem un fan club ceva, cine știe ce-ar putea ieși de aici.
Să înceapă petrecerea! (Să zic public shaming?, hai că am zis. 😉 )
Lista scurtă a oamenilor pe care nu-i înțeleg
- Cei care nu-și văd de treaba lor
Ăia de știu ei mai bine ce să facă în și cu viața altora. Și zic așa: dragă sau dragule, atât timp cât acel cineva care face ceva wowowow nu te deranjează și nu îți aduce niciun prejudiciu de niciun fel, deci doar face ceva în pătrățica lui, dar nu are vreun impact asupra ta în niciun fel, ei bine acel ceva e fix treaba lui. A ei. A lor. Nu mă privește nici pe mine, dar nici pe nimeni altcineva (sau n-ar trebui!) ce și cum și cu cine își derulează activitățile, cearșafurile, și ce altceva o mai fi derulând. Nu-ți place de el, ea, ei? Click mai departe, unfollow, block – orice te ajută să nu fii nici măcar vizual sau auditiv găsit de informația respectivă. La fel și în offline. Poți prea bine să te detașezi de context, de oameni până când o să consideri tu că poți relua legătura cu ei. Sau nu. Dar Slavă Domnului!, e loc pentru toată lumea și nu avem de ce să ne pierdem vremea cu lucrurile cu care nu suntem de acord, dar care nu aduc niciun fel de atingere existenței noastre. E treaba fiecăruia ce face. Atât.
Și, cum v-am spus, întorcându-mă de la NOD Festival zilele trecute, mă și gândeam cam cum ar mai fi ajuns fondatorii să facă tot ce au făcut în organizarea asta dacă i-ar fi interesat treburi din astea. În altă ordine de idei, chiar așa de mult timp au unii de pierdut? N-au și ei o viață, un plan la care să facă pași în mod constant, un vis pe care să și-l atingă, un proiect care să-i bucure și căruia să-i aloce timpul și resursele necesare? Pare că n-ar avea. Și e trist. Și cred că de educație se leagă.
- „Auzi, tu ai văzut-o cum arată?”
Din aceeași categorie fac parte și cei care se iau de aspectul fizic al unui om.
Întrebarea e primită de mine la final de aprilie 2025, început de mai, cred că poți bănui despre care soție de politician e vorba, că vezi dragă doamne, e clar de ce n-o scoate în față, că la cum arată… Fără să intru absolut deloc în mrejele scenei politice, că nu despre asta e vorba, fiecare dintre noi arătăm într-un fel. Fel pe care, de cele mai multe ori, nu îl alegem. Și cred că și asta e frumusețea, de fapt. Că nici nu trebuie. Chiar e nevoie și e prea bine să fim fiecare așa cum suntem. Aaaa, că unii mai pot trage de niște fiare, că alții mai corectează diverse cu bisturiul sau că am ajuns cu tratamentele și procedurile de unora chiar nu le dai vârsta pe care o au, asta e cu totul altceva.
Dar strict legat de cum ești dat de la natură, e vulgar, obraznic, să faci remarci nasoale. Nu de alta, dar fiecare are și bune și rele, și fiecare, indiferent de aspectul fizic se poate face fie plăcut de-ți vine să-l pui pe rană, fie displăcut de nu știi cum să intri în pământ când viața se mai amuză de vă aduce la aceeași masă. Altfel spus, treaba nu stă musai în aspectul fizic, ci mai curând în ce faci și cum te (re)prezinți cu ce ți-a dat natura. Valabil ce am spus mai sus: atât timp cât felul în care arată un om nu-ți aduce niciun fel de prejudiciu (și în general nu aduce), nu văd de ce te-ai lua de el. Tot de la educație pleacă, mama ei de educație!
- Să nu-i uităm nici pe cei care uită că iau bani cu împrumut!
Zi și tu! Vine omul la tine, îl știi că trece printr-o situație aiurea, e o perioadă nașpa cum toți cred că am trecut prin din astea și îți spune că are nevoie de o sumă de bani. La tine nu e situația roz-fucsia-cu-curcubeie, dar știi că poți să ajuți omul respectiv. Să se pună cât de cât pe picioare, că doar îi dai cu împrumut. O sumă destul de consistentă, nu chiar banii de o înghețată sau de un sac de papa de pisici. Și așa rămâne, și așa vorbiți. Împrumut. Stabilit. Și primiți bani de la tine cu noduri în gât că i-ai ajutat să treacă ispita asta, bat-o Domnu s-o bată de ispită, că fix la ei trebuia s-o trimită!
Până când dragii de ei, împrumutații, uită, măi, că le-ai dat bani. Îi vezi prin vacanțe, dragii de ei, îi vezi postând că au preluat proiecte, deci că treburile au început să se miște, îi vezi că fac diverse achiziții, că le pun pe story, de unde altundeva să le vezi?, dar în timpul ăsta cu vacanțe și cu proiecte și cu reveneală, ei îți șterg numărul de telefon. Nici nu mai dau semn să te întrebe așa, „băi, bro, ai nevoie de mărunțișul ăla, că eu am ajuns la next level, nu-mi mai trebuie!” Or fi considerând că nici nouă ăstora, împrumutătorii, nu ne mai trebuie, or fi visat sau ceva. Cert e că nici nu mai dau vreun semn de viață să zică: „bre, mai așteaptă-mă o lună, că am plătit o vacanță, că dacă nu plăteam, muream în lumea asta mică și urâtă, dar luna viitoare ți-i dau, să mor io de nu!” Nu, nimic, nada, rien. Liniște.
Nu pot să-i înțeleg pe ăștia. Că de fiecare dată când am mai avut nevoie de ajutor din partea altora, am deschis un excel la virgulă, am pus vreo trei semne de exclamare în agendă și am mai pus și o alarmă pe telefon cu câteva zile înainte de data stabilită, astfel încât omul ăla, cu banii lui la mine, să nu-și dea peste cap viața că eu nu am să-i dau la timp sau ceva.
Am convenit la data de, suma de, păi faci trei șpagate și te dai de cinci ori peste cap dacă e nevoie, iei din altă parte, dar îi dai omului datoria înapoi. Sau îl întrebi, naibii, dacă mă mai poate aștepta, dar să dispari așa? Oare o fi bun? Oare dormi bine, cât de cât?
- Hai să zic și de ăia de aleg să facă rău cuiva doar așa, ca să se simtă bine!
Ce, nu știți vreunul? Nici eu, până de curând, când am stat prin preajma unei astfel de persoane într-un context care ne-a adus câteva luni împreună. Profesional. Și n-am înțeles-o. Pur și simplu nu pricep de ce ai alege să îi faci rău unui om și să râzi la finalul răului ăsta. Adică, de ce? Chiar îți face bine? Chiar e singura ta bucurie în viață? Sigur, răutăcisme mai văzusem, mai auzisem sau chiar mai fusesem ținta lor, norocul meu e că nu prea le bag în seamă, pe principiul că dacă atât poate ăla de a procedat așa, mai mult n-ai de unde să ceri. Dar să facă rău voit și să mai simtă și mândrie în urma răului făcut… Nu găsesc niciun motiv pentru asta. Nu găsesc.
- Și să nu uităm nici câinii vagabonzi!
Asta-i din categoria mâhnire din aia care strânge stomacul, că dacă în primele patru exemple de mai sus țintele sunt oameni care pot riposta, la o adică, dacă aleg s-o facă, nu înțeleg ce bucurie ți-ar putea face răul pe care-l faci unui animal lipsit de apărare. Nu zic de câinii ăia agresivi de pe stradă de care e nevoie să te aperi din cauza faptului că autoritățile nu iau măsuri și nu îi adună în adăposturi. Zic efectiv de oameni care chiar și când văd o pisică dormind printr-un loc public, o bat. Sau dau în plin cu șutul unui câine nevinovat care își vede de treaba și de zilele lui câte o mai avea până îl ia pe capotă un veșnic grăbit.
E și varianta de top: când îți calcă oamenii pragul și îi vezi din casă că îți fac propriul câine minge de fotbal. Da, în cuvinte poate să pară amuzant. Nu e. Și nu înțeleg ce-or fi văzut oamenii ăștia în viața lor acolo unde au crescut, ce-or fi învățat de-a lungul timpului. Sau ce exemplu le dau copiilor, nepoților lor cu atitudinea asta față de animale? Știu, sunt și animale agresive, dar sunt unele, nu toate. Ori dacă nu ești iubitor de animale, măcar nu fi urâtor de ele. Poți să te abții, poți să nu-ți iei acasă, dar măcar nu ridica piciorul la niște ființe care nu se pot apăra. În cele mai multe cazuri, chiar nu pot. Iar cel care face asta e cam brută. N-am alt cuvânt. Și tot de la educație pleacă și atitudinea asta.
…
Recunosc, nu-i înțeleg nici pe cei care-și iau șerpi ca animale de companie, dar aici n-am studiat deloc aspectul, n-am citit deloc despre asta, așa că-s ignorantă complet, deci n-aș putea extinde subiectul. Că dacă primele tipologii de oameni pe care nu-i înțeleg sunt mai curând mâhniri cu care m-am confruntat direct, ultima de neînțeles e strict lipsă de documentare. Dar printre alte treburi care se înghesuie pe lista mea, poate îmi iese și un research legat de asta.
Iar dacă vrei să completezi lista de mai sus, dă-mi un mesaj, că facem o serie dacă e cazul.
* text scris în octombrie 2025, într-un newsletter pe care mi-au recomandat abonații să-l scot în lume și să nu-l țin doar pentru lista de email 😉
Foto: Unsplash
