I-am admirat cu o fascinație demnă de pus pe piedestal pe cei care știau încă de când erau mici ce aveau să ajungă când se vor face mari. Încă mă surprind uitându-mă cu o uimire admirativă la copiii pe care-i văd hotărâți că vor ajunge medici, polițiști, profesori sau fermieri. Și nu, nu mă refer la cei care urmează o tradiție a familiei – dacă tata a fost avocat, copilul nu prea are alte opțiuni. Nu. Mă gândesc la cei care și-au știut dintotdeauna vocația de parcă s-ar fi născut cu ea imprimată undeva, în perfectă congruență cu cine sunt ei. Și am avut șansa să-i văd pe câțiva copii din ăștia chiar devenind ce și-au propus de mici!
Cât de tari pot să fie! Wowowow îmi umplu ochii și inima de bucurie când mai văd un caz din ăsta.
Pentru că, statistic vorbind, ei fac parte din categoria pe care eu o numesc „a celor aleși”. A celor la care muza meseriilor a venit cu un semn clar, cu o direcție fără îndoieli și cu o convingere care ar fi dezarmat pe oricine în jurul lor ar fi vrut să le pună la îndoială drumul. Statistic vorbind, că de la asta plecasem două rânduri mai sus, copiii ăștia, din păcate, sunt excepția și nu regula. Iar pentru asta nici nu-mi trebuie multe cifre, pot să-mi amintesc fie de cei cu care am fost eu în generală, liceu sau facultate, fie să fac un research printre copiii de acum, indiferent de clasa în care sunt. Cei mai mulți dintre ei, adică o mare majoritate, s-au căutat și poate că încă o fac. Mulți dintre noi, pentru că și eu sunt din aceeași categorie, am luat-o de la capăt în mai multe direcții, încercând și căutând ca acel ceva din noi să ajungă la acel ceva pe care i l-ar fi pregătit muza meseriilor dacă ar fi fost să ne viziteze. O parte și-au găsit-o din a doua. Alții poate dintr-a treia încercare, iar alții sunt încă în căutarea ei. Lucru care nu e deloc rău. Pentru că, spun eu, din trăite și încercate și eșuate, decât să stai să te gândești „cum ar fi fost dacă”, mai bine afli răspunsuri încercând. Că poate chiar nu ți se potrivește. Dar nu mai bine confrunți ideea, proiectul, jobul ca să vezi dacă ți se potrivește decât să stai să te gândești că ar fi fost chiar ceva ce ți s-ar fi potrivit, dar n-ai dat curs ideii tale?
Nu știu cum ar fi fost dacă pe vremea noastră ar fi fost testările care sunt astăzi. Bine, ele cred că erau și atunci, dar nu interesau pe nimeni și nici nu erau promovate, prioritățile fiind altele. Atât la școală, cât și acasă.
Cu toate astea, mă cuprinde câteodată gândul – oare ce mi-ar fi dezvăluit o astfel de evaluare vocațională? Cu siguranță era ceva cu scris, cu siguranță era ceva cu oameni prin jur, cu siguranță era ceva cu a oferi celorlalți ajutor.
Un spectru destul de larg care poate să cuprindă atâtea direcții și meserii încât poate că nu ar fi fost concludent sau n-ar fi cântărit prea greu în alegerile mele. Sau poate că tocmai asta ar fi făcut alegerile pe care le-am făcut până acum mai greu de luat. N-am de unde să știu. Știu însă că mulți părinți, deși își văd copiii că au înclinații native spre unele domenii și își manifestă interesul spre ele, deși se vede din avion că pierd noțiunea timpului când fac activitatea care le place (asta traducându-se în mod evident într-o pasiune demnă de urmat), le taie aripile fie spunându-le că n-o să facă bani din domeniul ăla, fie că nu e serios, fie că nu e de viitor, fie că… adăugați voi orice pe punctele rămase libere.
Lucrurile s-au mai schimbat, ce-i drept. Copiii nu mai sunt azi cum eram noi acu 20-30 de ani, părinții, mulți dintre ei, au înțeles între timp că o bună parte dintre direcții pot fi monetizate astfel încât să și poată trăi din ceea ce le place, iar opțiunile sunt azi chiar nenumărate.
Cu toate astea, tradițiile de familie încă sunt la ordinea zilei, din păcate, iar să ieși din rând, să nu te faci doctor într-o familie de medici, poate să fie o cale care să zdruncine din rădăcini relațiile cu cei apropiați. Și poate să aducă multă frustrare și totodată multă suferință. Să nu ieși din rând însă, deși tot sufletul și toată ființa ta îți spune s-o faci, ar însemna să ajungi în sfera lui „oare cum ar fi fost dacă”, care e mult mai păguboasă și mai aducătoare de mâhnire, tristețe, nefericire decât orice alegere care, în primă fază, poate fi văzută ca pe o rebeliune tinerească și necugetată.
Scrisul, deși e parte din cine sunt și deși nu m-aș vedea făcând nimic fără să pun și în cuvinte ce-am făcut, nu e, totuși, acea meserie la care visam când eram mică. Pentru că, atunci când m-am reconectat cu mine, când am lăsat toate lucrurile din jur să se așeze, când scrisul a scos din mine și a vindecat cotloane de care uitasem, de care nu mai știam, de care m-am îndepărat când viața s-a întâmplat și facturile n-au întârziat niciodată să apară, mi-am amintit.
Și-o să încerc. Pentru că nu vreau, ca peste alți 10, 20, 30 de ani să mă întorc în urmă și să mă gândesc „oare cum ar fi fost dacă?”. Și-o să încep cu pași mici, cu research-ul fiecărui mini-pas necesar din drumul ăsta, cu întrebări de la oamenii care au mai făcut asta, cu toate riscurile scrise pe un excel și cu toate temerile mele puse în jurnalele care mi-s martore la toate prostiile pe care le gândesc, zic, fac.
Dar o să încerc. Ceea ce încurajez pe oricine.
Că dacă muza meseriilor s-a gândit că la mine era suficient doar să-mi sădească ideea și dorința în suflet, pentru ca apoi să mă lase să orbecăi pe multe cărări nepotrivite mie, asta nu înseamnă că nu pot eu să mă întorc spre ea și să-mi adun toată pleiada de visuri legate de acea imagine pe care eu o aveam despre mine când eram mică. Și să fac să-mi iasă. Că nu degeaba se zice că mai bine mai târziu decât niciodată.
Și nu, chiar cred că niciodată nu e prea târziu.
Om bun, urmează-ți visul!
